își vedea de pompat sângele, de împins visele în mintea stăpânei sale și de îngrijit toate capilarele și organele și cum își făcea treaba asta cu liniște și pace într-o zi a dat peste un dragon căruia îi plăceau animeurile și filosofia ,cărțile și aventura. De atunci inima fericită a fost împărțită în a crede și a experimenta. Nu vedea în fața ei decât solzi și cheaguri de sânge,buze și pupile negre și câteva zbateri în plus.
Trăind cu ocupațiile zilnice și nu a luat aminte la timp la schimbări și s-a trezit într-o dimineață că are niște sertare necunoscute. Goale. Nu erau nici păpuși, nici amintiri și nici aripi de fluturi smulse. Nu era nimic în afară de spațiul cu miros de stătut.
Panicată s-a pus să caute pe internet ce sunt acele figuri geometrice și ce poate să facă cu ele, dacă e bine să le umple cu ceva...poate niște mosoare de ață colorată,niște nasturi,niște priviri furate sau poate niște cheaguri păstrate pentru bătrânețe ori semințe pentru păsări, căci îi plăceau păsările și când stăpâna o scotea la plimbare îi plăcea să vorbească cu păsările, să fie sora lor din coastă de om, chiar dacă păsările o luau în râs, inima era fericită să le vadă cum se înalță libere în văzduh.
Nici o inimă nu o înțelegea când învârtea sângele în arteră cu joacă căci inimile nu au aripi să zboare și stau cuminte în pieptul de om așteptând pensia și moartea. Inima noastră însă știa că dragostea face inimile să zboare și uneori și să moară, dar nu știa ce este tristețea sau singurătatea din acel sentiment, ea era soră cu păsările și păsările sunt îndrăgostite de aer, aerul umplând plămânii stăpânei sale este de ajuns să poate iubi fiecare zi în care se trezea cu chef de muncă...chiar dacă dragonul avea gheare lungi dimineața și le înfigea cu bucurie inima nu îl lua în seamă, sertarele nu se mișcau și viața era un curcubeu. Apoi au venit oamenii, lacrimile, minciunile și toate nimicurile care au început să o înghesuie. S-a ridicat dragon până la cer și a zburat cu biata inimă în ghearele lui de piatră rece până la luna, acolo unde zac toate obiectele pierdute și prăfuite, acolo i-a fost dat drumul inimii...s-au desfăcut sertarele să strângă firele de păr, frunzele de castan pictate, poemele cu dedicație, lacrimile de cristal urcate din canalizarea pământenilor, aripi zburlite din surorile ei păsări și multe vise fărămițate. De atunci sertarele se închid și se deschis și în curentul ce-l fac a răcit fericirea, s-au făcut venele din cleștar și nu se mai aude nici un fâlfâit de aripi de dragon. De atunci inima nu mai știe ce-i face stăpâna și dacă îi simte lipsa, ori dacă îi lipsesc sertarele goale și pacea din fiecare dimineață, când erau fericite în afara timpului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu