diagonala muscata

m-au muscat niste clipe de ganduri
s-alerg pe un pumn de drumuri
respiram sacadat intre alegeri
palmele goale nu aruncau nici o piatra
mi-am spus,viata ca la sotron
e posibil cateodata sa se poata
o insiruire de litere zvapaiate
puse pe diagonala toate
si-am ales strada cu viata rasturnata


poem inspirat de sebik

dedicat special

corp strain

de-as intra printre buze
sa ma asez comod intr-un colt din inima ta
sa-ti impletesc pe degete senzatii si pulsuri
de sub ventricolul stang sa-mi intind degetele
printre coastele tale scrasnind
dar inima ta e un cerc care creste
printre rotundele piste fac alergari
sterg praful de pe un album de poze
care incepe cu buzele tale zambind

Naucita de prea multa lumina

scufunda-te cu capul in raza asta de soare
o sa inveti defapt ca tot ce te atinge iti da dependenta
nu mai e scuza somnului prost
genele tale au citit sufletul meu toata noaptea
inca gustam viata ca pe o prajitura
si mainile noastre se cuprind ca doua lingurite
pune un perete intre noi si hai sa respiram sacadat
care il darama primul are dreptul sa-si puna perna pe cap
o zi in care se doarme fara lumina

julien green-leviathan

Si-o ura cu atat mai mult cu cat simtea ca nimic pe lume nu-l va putea izbavi vreodata de dragostea sa.Cand iubesti pe cineva renunti pentru totdeauna la libertate;
Dorinta se poate stinge,pasiunea poate muri cu desavarsire,dar in adancul inimii ramane ceva inalienabil,ceva ce poate fi dat,dar niciodata luat inapoi.Cel care iubeste si-a vandut sufletul si zadarnic incearca ura sa ia loc iubirii;apartinem pana la moarte celor pe care i-am iubit.

I Will Rise-th3krimzon1

I am uncertain
About where I'm going
I am thinking
Without actually knowing
So bare with me!
Untill my eyes are open
And I can see!

I will take everything I can
And my faith in myself
Will be the rock...
On which I will stand!

I will rise!
And stand with grace
My life is a story
So I'll just turn another page...
Be careful, when you close your eyes...
In that split-second is when I will rise

The world around me
Is slashed and torn!
And everyday that passes
I feel so worn
I long for a respite from the norm...
Sometimes I'm sick and tired
And I don't want to fight anymore!

But I will take everything I can...
And my faith in myself
Will be the rock...
On which I will stand!

I will rise!
And stand with grace
My life is a story
So I'll just turn another page...
Be careful when you close your eyes...
Because that's when I will rise!

Tossing and turning
My senses burning
Feeling so incomplete
Then hits just keep coming
From one day to the next...
They knock me off my feet!

But I am taking everything that I can...
And making it, everything that I am...

I will rise!
And stand with grace!
My life is a story
So I just turn another page!
Be careful, when you close your eyes...
Because that is the moment...
When I will rise!

Geo Bogza- un OM intreg cu usi spre exterior

DE CE SCRIU

De ce scriu ? Poate din aceleaşi motive pentru care vor fi scris alţii înaintea mea, cei care, citiţi cu o neistovită pa­siune, 'mult înainte de a bănui că eu însumi voi scrie cîndva, au avut o atît de covîrşitoare influenţă asupra mea, deschi-zîndu-mi ochii spre mine însumi şi spre lume, plămădin-du-mă încă o dată şi făcînd să mă nasc a doua oară, întru omenie si cunoaştere, încît fără ei — marii si veneraţii mei părinţi — chipul şi statura-mi ar fi fost altele, nu-mi închi­pui cum, aşa cum plopul care creste în lumina zilei nu-si poate închipui cum ar fi arătat dacă i-ar fi fost dat să crească într-o peşteră.

De ce scriu ? Ca să-i tulbur pe oameni, să le reamintesc că sînt oameni, că omenia e o realitate care poate fi simţită şi pe care se poate conta, ca pe mireasma şi substanţa pîinii, plămădită din grîul care e un dar al soarelui.Din credinţa că as putea să-i fac pe cei ce mă citesc mai buni, aşa cum cei pe care eu i-am citit m-au făcut mai bun, ca să pun încă o aşchie pe focul ce arde de veacuri, într-un atît de mare întuneric, în ceasul în care mi-a fost dat să fac de veghe asupra lui.

Ca să lupt împotriva înstrăinării omului de sine însuşi, împotriva a tot ceea ce generează, şi perpetuează, şi agravează înstrăinarea : împotriva standardizării si abstractizării vieţii, împotriva mecanismelor de gîndire, forme ale unei morţi mai rea decît moartea.

De ce scriu ? Pentru că sînt convins de frumuseţea vieţii şi a lumii, pentru că socotesc existenţa universului si existenţa noastră în univers, capacitatea noastră de a-l percepe sii de a reflecta asupra lui, o aventură extraordinară, în stare să ne taie respiraţia în fiecare clipă, în toate clipele vieţii noastre şi de-a lungul tuturor mileniilor în care omenirea va fi prezentă în univers.

Desigur, acestea sînt numai cîteva din multele răspunsuri ce s-ar putea da unei asemenea întrebări.

Scriu, aş putea răspunde de asemeni, din dorinţa existentă în mine dinainte de a fi început să scriu, de a spulbera banalitatea. Cei mai mulţi oameni îmi par, în felul cum îşi trăiesc viaţa, asemeni unor călători care din minut în minut ar căsca de plictiseală, ar încerca să adoarmă sau ar juca o partidă de cărţi, nemaiştiind cum să-si omoare vremea, în timp ce trenul care îi poartă ar străbate un continent fantastic. Scriu pentru a-i implora pe aceşti călători să-si arunce măcar o clipă ochii pe fereastră.

Nu în toate etapele vieţii mele am scris din aceleaşi motive. La început şi la început am scris, am mărturisit atunci, din exasperare.

Iar astăzi scriu din cu totul alte pricini, mai vaste decît oricare altele care mi-au pus în stare de veghe conştiinţa. Scriu pentru că, mai mult decît oricînd, cred că am ceva de spus. Scriu pentru a încerca să corectez erorile. Aceasta îmi pare a fi datoria mea faţă de epoca în care trăiesc.

Braţul promis- Iulian Tanase

Cînd totul se termină, ce mai rămîne?
Amintirile, nişte antropofage graţioase
manipulează timpul cu nonşalanţă
manipulează visele şi sîngele
ademenesc inima în camere întunecoase şi reci
în care se aud cele mai înnebunitoare muzici
care s-au inventat vreodată.
Ce mai rămîne cînd totul se termină, mai rămîne ceva?
Amintirile nu mai folosesc de mult la nimic
însă nu le poţi lăsa singure
trebuie să trăieşti împreună cu ele, pînă la capăt
aşa cum te culci în fiecare noapte cu o aceeaşi boală incurabilă.
Cînd totul se termină, mai rămîne ceva?
Femeile nu ştiau să răspundă la asemenea întrebări
dar se purtau de parcă ar fi cunoscut dinainte
răspunsurile la toate întrebările lumii.
De aceea, cînd nu-i mai puteau suporta alături pe bărbaţii lor
ele îşi dădeau foc la pat
cînd nu-i mai puteau privi, îşi scoteau pur şi simplu ochii
cînd nu-i mai puteau iubi, îşi străpungeau inimile
cu un cuţit cu lama lungă şi subţire.
Ce mai rămîne cînd totul se termină
cînd femeia de lîngă tine îşi dă foc la pat
ca să nu te mai poţi aşeza lîngă ea
cînd îşi scoate ochii pentru că nu vrea să te mai vadă
cînd îşi sădeşte un cuţit în inimă pentru că nu te mai poate iubi?
Bărbaţii nu ştiau să răspundă la asemenea întrebări
dar se purtau de parcă ar şti că pentru toate aceste întrebări
nu există decît un singur răspuns
deşi bărbaţii purtau la ei mai multe răspunsuri
de care nu se despărţeau niciodată.
De aceea dacă un bărbat îşi înşela femeia care îl iubea
şi îl aştepta în pat cu ochii deschişi
el trebuia să-şi taie un braţ –
erau bărbaţi, şi îşi tăiau braţul promis
şi, în scurt timp, toţi bărbaţii rămăseseră cu un singur braţ
şi totul părea cît se poate de firesc.
Văzîndu-şi bărbaţii cu un singur braţ
femeile ştiau că nu vor mai fi înşelate şi a doua oară
pentru că un bărbat fără amîndouă braţele nu ar mai fi bărbat
şi ele ştiau asta, şi ei ştiau că ele ştiu asta.
Dar ce mai rămîne cînd totul se termină?
Cînd bărbaţii cu un singur braţ
simţeau că nu îşi mai iubesc femeile – ei nu le înşelau.
Pur şi simplu îşi retezau şi celălalt braţ
pentru că un bărbat care nu mai iubeşte nu mai este bărbat
şi atunci la ce bun cele două braţe, la ce bun un singur braţ?
După ce se castrau şi de celălalt braţ
bărbaţii coborau la rîu, pentru a înota cît mai departe.

DESCÂNTEC DE PLOAIE-Ana Blandiana

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...

Ovid Densusianu

Cei fără stea

Au adormit în visul pietrei,
Au adormit şi i-am privit
Cum ochii lor uitase-ndată
Că mai-nainte cuprinsese –
Minune – câmpul înflorit.

Erau pribegi ce nu ştiu unde
Mergeau – atâtea drumuri sunt
Pe care chinul le deschide
Prin lume – şi ei toţi cu gesturi
Înlocuise-orice cuvânt.

Îi întâlnisem în lumină
Bolnavă de amurg, şi-n urmă,
Când întâmplarea ne-apropiase,
Am mers pe lângă ei privindu-i
Cum toţi tăcuţi păreau o turmă.

...Pe când dormeau văzui de-odată
Cum tresări cel mai bătrân.
Se ridică, făcându-şi cruce,
Şi zise zarea cercetând-o:
„Fă, Doamne,-aicea să rămân!”

Din volumul „Sub stânca vremei”, 1919

O poezie pe zi- Laurentiu Ion

Mucegai erotic

Dezgolit de vise,
murdar de durere,
uşor... uşor timpul ma vede
Ma sinucid în timp
strivind liniile regretului,
alergând pe autostrada
strainilor de iubire
cu o iluzie in mine
accelerat de nicaieri
de mâna cu tine …


Pamântul ma înţeapa...
sporind târâitul sadic
al sângelui din mine
printre fire fine de nisip
te iubesc doar pe tine...


Te-am tras de pe trotuar
De pe-o gura de canal...
te-ai prins de mine
putred de bine...
de mi-au explodat tâmplele
de atâta fericire
din templul mucegaiului erotic..