Am sa va spun una din povestile mele preferate,e vorba de doi,ce nu au fost doi ci unul singur amandoi,un intreg.
Poate au fost prea mici si si-au pus pe cap coroane de oameni mari,s-au deghizat in masti de clei si mucava si au jucat singura carte care le-a mai ramas:iubirea lor.
Niciodata nu o sa stiu daca a existat iubire,daca a fost iubire adevarata,dar ea s-a logodit cu fluturii si nu ii va uita niciodata...despre el nu mai stiu decat ca a crescut,atat de mult si de repede cat altii in 7 ani,s-a maturizat si iubeste...si ea iubeste cuminte si nu plange decat in unele seri cand e furtuna si bate vantul...atat mai are din ei...o noapte cu furtuna.
Amandoi au strans dureri,au calcat si nu au mai crezut in nimic...amandoi s-au ridicat si au pornit,un intreg care acum e 2...
Nu plang,nu plangeti,nu vor mai plange...nu mai stiu nimic de ei si nici ei unul de altul...doar ca imi sunt dragi,2 vase ciobite ce niciodata nu vor mai fi lipite si ce niciodata nu-si vor uni orizonturile la capatul sinei...dar au incercat,de aceea imi sunt dragi...si fiindca invata sa fie pentru altcineva ceea ce nu au fost pentru ei...
Mie mi-s dragi oricum ar fi...dar nu ma voi mai intalni decat cu povestile lor grabite,cu alte povesti ce le seamana,cu povesti care pot avea alt sfarsit...e complicat sa fi mare cand ai suflet de copil inocent....si s-au terminat ranile lor pentru ca si-au gasit pamant solid...si vor respira fericiti pana la adanci batraneti...ei au fost odata unul singur amandoi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu