retorica

examen la retorica de la 12...ieri, telefoane sunand,cat mai multe si cat mai multi.
de ce sa ma mir.mi s-a zis ca sunt foarte importanta...dar am citit la retorica si am invatat si m-am simtit...

hai sa-ti spun cum vorbesc eu despre toate subiectele frumos,pentru ca sunt un om bun...dar textul respectiv nu stie ca azi discursurile mele pasionate nu sunt pentru auditoriu,nu mai sunt nici pentru mine,sunt pentru ca explodez daca nu reactionez sau nu zic ceva.
recunosc, din vorbele mele frumoase se nasc si fapte frumoase, atunci cand mi se da voie...daca ma tii la colt si spui prin spate ca vorbesc roz si frumos...faptele mele se deruleaza imaginar....caci imaginarul meu e plin de intamplari minunate,din jocuri de copii, din dragoste si alte droguri,din frumusete americana,din trandafiri rosii...printre paiate pentru care am deschis tolba de minuni si alte vrajitorii....ce daca nu ma cheama harry si nu port ochelari decat ocazional, vrajile mele vin din cartile alea,cu gust de poppins si de miere, din toate bagajele si toate laditele in care mi-am varat nasucul meu carn si pe care,inca nu le deschide nimeni si nu le pricepe.
eu sunt un nuc in gradina tigancilor, sau pot sa fiu ovreica,tiganca,rusoaica, demonul,ingerul,timpul....si da..toate mi-s dragi si de toate ma lepad ca de satana...sunt un sir de matanii cuminti....
care si cat mai respira, cu toate panzele sus,imaginar,roz, gri de manastur,ce conteaza....sunt eu...mai mult a mea si cat mai putin a voastra.

"


Platon, Criton, 47 d-48 a (Socrate către Criton): „Trebuie oare să ascultăm şi să ne temem de părerea celor mulţi sau de cea a unui singur om, dacă el e cel ce se pricepe cu adevărat? Şi, în acest caz, oare nu ne vom ruşina si nu ne vom teme de el mai mult decît de toţi ceilalţi laolaltă? Iar dacă nu îl vom urma, nu vom corupe oare şi nu vom pîngări acea parte din noi care ar fi putut deveni mai bună prin respectarea binelui, dar s-a pierdut prin nerespectarea lui? (...) Deci, dragul meu, nu trebuie să ne pese atît de mult de ceea ce vor spune despre noi cei mulţi, ci de ceea ce va spune cel care ştie ce este drept şi ce este ne­drept, de el singur şi de adevărul însuşi. Aşadar, vezi de la bun început că, îndemnîndu-mă să ţin seama de părerea mulţimii în privinţa a ceea ce este drept, frumos şi bun, sau dimpotrivă, mă îndrumai pe un drum greşit” (în: Platon, Opere I, Bucureşti, Ed. Şt. şi Encicl., pp. 66-67). 


Platon, Protagoras, 317 a: „(...) mulţimea de rînd nu pricepe nimic, ci preamăreşte în cor ceea ce i se spune de către aceştia ” (în: Platon, Opere I, Bucureşti, Ed. Şt. şi Encicl., p. 431).






Platon, Apărarea lui Socrate, 25 b (Socrate către Meletos): „Dar răspunde-mi: oare şi la cai ţi se pare că lucrurile stau astfel? Cei care îi fac mai buni sînt oamenii toţi şi unul singur e cel care îi strică? Sau, tocmai pe dos, în stare să-i facă mai buni e unul singur, sau sînt foarte puţini, şi anume cei de meserie, iar cei mai mulţi, ori de cîte ori au de-a face cu caii şi îi folosesc, îi strică? Oare nu aşa se întâmplă, Meletos, şi cu caii şi cu toate celelalte animale? Ba chiar aşa este, fie că tu şi cu Anytos sînteţi de acord, fie că nu; şi mare noroc ar avea tinerii dacă unul singur i-ar strica şi toţi ceilalţi le-ar fi de folos” (în: Platon, Opere I, Bucureşti, Ed. Şt. şi Encicl., p. 24).   
Aristotel, Politica, III, 11, 1281 a 43 sqq.: „Căci este posibil ca aceştia care sunt mulţi, chiar dacă nici unul nu este în particular un bărbat destoinic, o dată ce se adună la un loc, să fie mai buni decât ceilalţi, dar nu fiecare în parte, ci toţi laolaltă, tot aşa cum ospeţele colective decât cele organizate pe seama unuia singur. Pentru că ei sunt mai mulţi, fiecare deţine o parte de virtute şi de înţelepciune practică, iar atunci când ei se strâng laolaltă, mulţimea lor devine asemeni unui singur om cu multe picioare şi cu multe mâini şi cu multe simţuri” (în: Aristotel, Politica, Editura IRI, Bucureşti, 2001, p. 173).  






Thucydides, III, § 42, 5 (Diodotus): „Cetăţeanul bun nu trebuie să pară că se teme de cei care-l contrazic, ci să dea dovadă că vorbeşte mai bine decît ei, aflîndu-se pe picior de egalitate” (în: Tucidide, Războiul peloponeziac – Studiu introductiv, traducere, note, indice de N. I. Barbu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, p. 331) (Diodotus împotriva lui Cleon, pentru necesitatea deliberării asupra condamnării la moarte a mitilenenilor).
Thucydides, III, § 42, 1-2: [...] „Nu învinovăţesc nici pe acei care au propus o nouă deliberare în privinţa soartei mytilenenilor, nici nu laud pe aceia care se indignează că nu chibzuim adesea asupra unor fapte importante, ştiind că foarte potrivnice unui sfat bun sînt două lucruri: graba şi mînia; dintre acestea, prima este, de obicei, însoţită de lipsa de judecată, iar cealaltă este însoţită de necioplire şi de cuget mărginit. Iar cel care susţine cu tărie că discursurile nu sînt dascălii faptelor, sau este lipsit de inteligenţă, sau are vreun interes personal (...)”» (în: Tucidide, Războiul peloponeziac – Studiu introductiv, traducere, note, indice de N. I. Barbu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, p. 331). 


Thucydides, III, § 48, 2: „(...) Într-adevăr, cine chibzuieşte bine este cu mult mai puternic împotriva duşmanilor decît dacă ar trece la acţiune şi ar proceda cu o forţă lipsită de raţiune” (în: Tucidide, Războiul peloponeziac – Studiu introductiv, traducere, note, indice de N. I. Barbu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, p. 336). 
Thucydides, III, § 38, 4-6 (Cleon): «Este evident că acesta sau se va baza pe arta cuvîntului şi va încerca să arate că părerea unanim acceptată nu este bună sau, îmboldit de dorinţa de cîştig şi, străduindu-se să ţină o cuvîntare cît mai frumoasă, va încerca să vă abată de la calea dreaptă. În schimb, cetatea, după astfel de întreceri la cuvînt, le dă altora premiile victoriei, iar ea însăşi rămîne expusă primejdiilor [...]. Vinovaţi sînteţi voi, care rînduiţi rău întrecerile la cuvînt şi care v-aţi obişnuit să fiţi spectatori ai discursurilor şi auditori ai faptelor; voi consideraţi evenimentele viitoare ca fiind posibile să se realizeze după cei care vorbesc frumos, iar în privinţa faptelor împlinite nu consideraţi ochiul drept martor mai demn de încredere despre ceea ce s-a săvîrşit, ci auzul, luîndu-vă după aceia care ştiu să dojenească foarte frumos cu cuvîntul. Sînteţi foarte înclinaţi să fiţi înşelaţi de discursuri neobişnuite şi să nu voiţi să fiţi de acord cu ceea ce s-a hotărît, întotdeauna sclavii ciudăţeniilor, dispreţuitori ai lucrurilor obişnuite, şi mai ales, fiecare dintre voi doreşte să fie puternic în elocinţă; iar dacă nu aveţi această putere, atunci luptaţi împotriva acelora care spun aceleaşi lucruri, ca nu cumva să păreţi că urmaţi părerea lor şi sînteţi gata să lăudaţi şi să daţi atenţie cu precădere celor spuse de un vorbitor ascuţit la minte, dar sînteţi înceţi în a prevedea cele ce vor decurge din cele spuse» (în: Tucidide, Războiul peloponeziac –Studiu introductiv, traducere, note, indice de N. I. Barbu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, pp. 327-328).




Benjamin Franklin (On the Constitution, 1787):  
„Mă întreb totodată dacă la următoarea Convenţie vom putea face o Constituţie mai bună. Căci atunci când aduni un număr de oameni pentru a avea avantajul judecăţii lor comune, aduni inevitabil împreună cu aceşti oameni toate prejudecăţile, pasiunile, greşelile de judecată, interesele şi vederile lor egoiste. Oare de la o asemenea adunare ne putem aştepta la o creaţie perfectă? Mă miră aşadar, domnilor, să găsesc acest sistem de legi atât de aproape de perfecţiune aşa cum este el; şi cred că-i va ului şi pe duşmanii noştri, ce aşteaptă cu încredere să audă că discuţiile noastre sunt încurcate precum cele ale făuritorilor Babelului şi că Statele noastre sunt pe punctul de a se desprinde unul de altul, doar pentru a se întâlni apoi cu scopul de a se distruge între ele. 
Consimt, aşadar, domnilor, la această Constituţie, deoarece nu aştept nimic mai bun, şi deoarece nu sunt sigur că aceasta nu este cea mai bună Constituţie. Opiniile pe care le-am avut privitor la erorile ei, le sacrific binelui comun. Nu am şoptit nici un cuvânt despre acestea altora. Opiniile mele s-au născut între aceste ziduri şi între aceste ziduri vor muri. (...). Cea mai mare parte a puterii şi eficienţei oricărui Guvern de a procura şi asigura fericire poporului depinde de opinie, de opinia generală asupra caracterului bun al Guvernului, ca şi de înţelepciunea şi integritatea conducătorilor. (...)
În concluzie, domnilor, nu pot să nu-mi exprim dorinţa că fiecare membru al Convenţiei care ar mai avea obiecţii privitor la această Constituţie, se va îndoi puţin de data aceasta, ca şi mine, de propria-i infailibilitate, şi, pentru a exprima unanimitatea noastră, îşi va pune numele pe acest instrument” (Sursa: www.americanrhetoric.com).




   Retorica – persuasiune sau cunoaştere? 
A. Teoria retorică a lui Gorgias
Gorgias, Elogiul Elenei, §§ 11-15: „Cîţi oameni nu i-au convins şi nu-i conving încă pe cîţi alţii şi în cîte pri­vinţe, plăsmuind un discurs fals! Căci dacă oricine ar avea în legătura cu orice şi amintirea trecutului şi cunoaşterea prezentului şi anticiparea viitorului, discursul rămînînd unul si acelaşi, n-ar mai putea în acelaşi fel să inducă în eroare. Dar nu este la îndemîna nimănui nici să-şi amin­tească trecutul, nici să cerceteze prezentul, nici să prevadă viitorul; astfel încît, pentru cele mai multe lucruri, cei mai mulţi oameni dau sufletului drept sfătuitor [symboulos] opinia [doxa]. Dar opinia, care este precară si nesigură, îi aruncă în situaţii precare şi nesigure pe cei care o folosesc. Şi atunci ce raţiune ar sta împotrivă ca Elena, care de asemenea nu mai era tînără, să fi fost răpită cu sila, ca şi cum ar fi devenit un obiect al siluirii. Căci, odată ce a convins-o, discursul care i-a convins su­fletul a silit-o pe de o parte să se lase convinsă de cele spuse, pe de alta să fie de acord cu faptele. El este aşadar nedrept, deoarece, convingînd-o, a silit-o; iar ea fără nici un temei este defăimată, deoarece, lăsîndu-se convinsă, a fost silită de acel cuvînt.” (în: Filosofia greacă pînă la Platon, pp. 476-477).


Despre Melissos, Xenofan şi Gorgias, § 21-26:
Despre Melissos, Xenofan şi Gorgias, § 21-26: «Şi încă, dacă ar fi cognoscibile, în ce chip — notează Gorgias — cineva ar putea să le comunice altcuiva ? Căci ceea ce este perceput de cineva prin simţul vederii, cum ar putea el oare să exprime acel ceva prin cuvînt (logos) ? Sau cum ar fi cu putinţă ca mesajul să devină clar pentru cine ascultă fără să fi văzut el însuşi lucrul ? După cum simţul vederii nu percepe sunetele, tot aşa nici auzul nu percepe culorile, ci sunetele. Vorbitorul, ce e drept, pronunţă [cuvinte], dar nu pronunţă nici culoarea, nici obiectul [perceput]. Prin urmare, acel lucru despre care un individ nu are un concept propriu, cum ar putea oare să-1 conceapă în minte prin intermediul altcuiva care vorbeşte, sau prin intermediul indiferent oricărui alt semn [convenţional], care e diferit de obiectul [semnali­zat] ? Nu va trebui el mai degrabă, dacă este o culoare, sa o vadă, ori dacă este un zgomot, să-1 audă ? Pentru a se exprima, vorbitorul nu foloseşte un sunet sau o culoare, ci cuvîntul. Dar nu este posibil ,,să gîndeşti” o culoare, ci numai să o vezi, nu e posibil ,,să gîndeşti” un sunet, ci numai să-1 auzi. Şi încă, dacă, să zicem, am putea admite cunoaşterea si exprimarea a ceea ce se cunoaşte, cum oare ar fi cu putinţă ca cel care ascultă sa-şi repre­zinte conceptual acel obiect ? Nu este doar cu putinţă ca unul şi acelaşi lucru să se afle în acelaşi timp în doi receptori, separaţi între ei, căci, în acest caz, unul ar deveni doi. (…)” (în: Filosofia greacă pînă la Platon, pp. 469-470.)




Gorgias, Elogiul Elenei, §§ 15-16: „(...) Lucrurile pe care le vedem nu sînt, prin natura lor, ceea ce vrem noi, ci numai ce este dat fiecăruia să fie; prin văz, sufletul este modelat de un tipar şi în caracterul său. De pildă, cînd se pierde în contempla­rea corpurilor războinicilor şi a podoabelor din bronz si din fier de pe arme (pentru atac sau apărare), cum le poartă duşmanii în război, văzul este cutremurat si cutremură la rîndul său sufletul; astfel încît adeseori soldaţii o iau la goana, înspăimîntaţi de pericolul ce stă doar sa vină ca de un pericol prezent, într-o asemenea împrejurare, puter­nicul adevăr al suferinţei se instaurează în făptura noastră prin mijlocirea spaimei stîrnită de văz; aceeaşi realitate ne-a făcut să ne bucurăm de frumosul rînduit prin lege sau de binele născut prin biruinţă” (în: Filosofia greacă pînă la Platon, p. 477.)"