Te iubesc ,Merinosule!

Romică: Aşadar, te pricepi la berbeci...
Ramona: Mă pricep, iubitule. (Cu o voce versată, sigură.) De ce crezi tu că, din marea turmă a bărbaţilor, te-am ales tocmai pe tine? Am văzut imediat că eşti de soi bun, săritor şi tare de cap! (Râde.) Te iubesc, Merinosule!



Recomand cartea cu caldura,astazi m-am delectat regeste citind minunata aventura....
pentru publicul pretentios,asta-i marea prezentare oficiala luata cu imprumut de pe citatepedia
Romică şi Ramona, ramificaţii onomastice subtextuale de la “român”, deşi copii de ciobani, au studii superioare, se specializează în formele de implicare ale calculatoarelor. Sentimentele lor de adoraţie şi afecţiune, tipic umane, sunt puse mereu la încercare de manevrarea tehnologiei de vârf a calculatoarelor, al interesului ştiinţific pe care acestea îl propagă divers, nestingherit, până şi la stâna lor. Acolo se află paznic electronic, farfurie supersonică, telescop de studiat vremea, calculatoare, imprimantă, făină radioactivă, dispute ştiinţifice aprinse, nu numai despre ce se petrece în istorie pe pământ, ci şi dincolo de el, în univers, în planete ş.a.m.d.
La prima vedere, şirul indian al enumerărilor ar putea continua, întărind impresia de gravitate, de sobrietate. Până la un punct, piesa aşa şi trebuie privită. Numai că autorul, extrem de lucid, înaintează împătimit spre ideea că ştiinţa, dar mai ales tehnica, au pătruns atât de profund în viaţa oamenilor, încât tind să disloce şi fondul ancestral, matricea spirituală a românilor. Versurile din Mioriţa reverberează sucit, extraterestru şi doar din când în când, căci ciobanii sunt preocupaţi mai mult de latura practică, imediată a vieţii lor. Chiar şi trocul se desfăşoară de acum într-un mod bizar. O imprimantă de calculator, un examen la facultate se cumpără în schimbul a mai multe caşuri sau berbeniţe de brânză.
În atari situaţii, stâna nu mai este izolată de restul comunitar. Dimpotrivă, locuitorii ei, oameni cu studii superioare, posesori şi mânuitori de de aparatură electronică, sunt mereu conectaţi la tot ce înseamnă fiinţă pe pământ. Şi ei, ca toţi românii, sunt cu ochii pe Occident, în primul rând. Trimiterea aminteşte caragelian de interesul nostru, străvechi de aproape două secole, de a ne integra în Europa, de a-i urmări mişcările. Dramaturgul are aici infiltrată tristeţea tragicului sentiment că se tinde, cu voie sau fără voie, spre pierderea identităţii, ajungându-se astfel la mondializare, în ultimă instanţă la satul planetar. Aici, ca în perioada tribală, fericirea se va reduce la grija obstinată a individului, a clanului sau a colectivităţii numai spre procurarea hranei şi a adăpostului. Piesa oferă suficiente date în această privinţă (Memorabile sunt scenele de surprindere a ploilor provocate… electronic!)
Conceptual, piesa lui Valeriu Butulescu se află la graniţa dintre comedie şi tragedie. Conflictul dintre două familii rivale, ai căror urmaşi vor să-şi unească destinele într-o altă formulă de viaţă, chiar dacă literar trimite la marele Will, vine din istoria medievală a Ţării Româneşti, atât de inteligent surprinsă de Al. Odobescu în “Mihnea Vodă cel Rău”. Am putea spune, aşa ca un intermezzo, că geneza autentică a noastră s-a datorat unui puternic conflict dintre daci şi romani. De aici lipsa de unitate indestructibilă, sporită şi de “fondul nelatin” care s-a imprimat ca o ventuză pe verticalitatea poporului.
În fine, îi spunem textului dramatic piesă de frontieră, cu conţinut la scara 1/1 de comedie şi tragedie, deoarece râsul, ca apanaj al inteligenţei, după Kant şi I.D.Sîrbu nu se împlineşte integral, fiindcă, deşi are o implozie stăruitoare, motivată, odată declanşat, gura nu-l mai tolerează şi-l crispează într-o explozie tragică. Adică, de îndată ce auzi sau citeşti despre limbaje cu programare şi distribuire, într-o atmosferă de baladă, şi nu oarecare alta, ci Mioriţa, imediat eşti tentat să râzi. În acelaşi timp, te trezeşti, cel mult că zâmbeşti, deoarece tema morţii din baladă, raţional, te opreşte să-ţi desfăşori gândul într-un râs plenar. Aici cronicarul moldovean avea dreptate când a spus “zâmbeşte a râde”.
Cum autorul stăruie subtextual în discursul de escortă asupra ideii de reificare, întreg textul se încheagă hegelian ca o parabolă, deci, cu trimitere spre avertisment, spre atitudine. Astfel spus – cine are urechi de auzit să ia aminte, căci maşina inventată de om nu mai este sclavul acestuia, ci a devenit stăpânul lui. Sclavul îl imploră pe stăpân să-i fie mereu aproape, să-i supravegheze mişcările, gândurile, existenţa.