suflet batran fara loc

In timp, inveti (Jorge Luis Borges)

Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa, omul incepe sa invete... ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni, si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate in astazi si acum, pentru ca terenul lui ' maine ' este prea nesigur pentru a face planuri ... si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului. Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult, pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza. Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-I aduca flori, si invata ca intradevar poate suporta, ca intradevar are forta, ca intradevar e valoros, si omul invata si invata ... si cu fiecare zi invata. Cu timpul inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera un viitor bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut. Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti. Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea, in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi. Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati, si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii. Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit. Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face. Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate. Cu timpul iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece. Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata. Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat. Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele nu vor mai fi asa cum sperai. Cu timpul iti dai seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment. Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt... Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens. Dar din pacate, toate se invata doar cu timpul... Buna dimineata, mai obosita putin,dar mai fericita cu un zambet,cu o lacrima,cu o sina de tren. Ieri am avut discutii cu mama, cu mama indepartatului meu iubit, cu bunicii, cu complicata situatie a cuplului nostru si din punctul de vedere al mamelor.oficial, tot eu sunt cu aere de superioritate, cu figuri,cu limbaj bombastic,din cel al bunicilor si al iubitului meu mereu alaturi de cei ce ma striga, ce au nevoie de mine...chiar daca tot ei sunt cei care de multe ori ma pun la perete, nu ii judec si nu uit totusi sa ii amintesc in rugaciunile mele...chiar daca...si totusi,din punctul meu de vedere cand sufar si cand ma doare, daca se ridica piatra asupra mea, imi ridic vocea si zic ce am de zis. E dificil, recunosc in mod oficial ca sufar, ca mi-e greu sa ma adaptez si ca trebuie sa imi revin si sa ma obisnuiesc, mai ales cu tot teatrul pe care trebuie sa il joc, ca e bine, ca asta este si ca nu plang, nu m-am schimbat, ca nu imi vine sa trag picioare in garduri,dumnezei si maturi si sa urlu ca sunt singura, nu fizic dar..sunt singura impotriva unei lumi nebune...eu cu iubitul meu eram unitatea care era in razboiul rozelor;noi si Lumea.Noi si Nebunia. Noi si angajatorii. Noi si Viata. Moartea si Noi.Noi si atat!  Dintr-o data nu mai am cum sa intind mana si nu mai am cum sa ating degetele calde si nici privirea care facea sa rasara soarele in sufletul meu! Dar supravietuiesc, traiesc,sunt prezenta...respectati momentul acesta, nu ma sprijiniti daca nu simtiti ca sunteti de acord, dar nici nu ridicati piatra, fiindca echilibrul e mai fragil ca niciodata si sunt sub linia mea de plutire...probabil,invat sa inot.