Avion prin TIERRA DETRATA ( vis după lecturarea operei TIERRA DETRATA de Ovidiu Pecican)

Avionul survola platoul. Tremuram cu paraşuta în spate şi un fel de greaţă uscată îmi paraliza gura. Trebuia să sar cât mai repede fiindcă pilotul îmi făcea semne către acul benzinei, amândoi eram agitaţi şi sub mine se căsca un gol ameţitor. O clipă am fost gata să mă razgândesc, să mă întorc acasa. să uit platourile şi oamenii străini, să nu simt iarba verde unduindu-se sub tălpile mele şi să-mi arunc visul pe apa sâmbetei. Frică de înâlţime îţi poate paraliza instant cel mai măreţ vis, îmi era ciudă pe mine, mă trăgeam de urechi mental fiindcă am muncit prea mult să ajung aici, la capătul lumii, unde prăpăstiile se căscau măreţ şi mă făceau să mă simt mică, o coajă de alună care va fi spulberată de vântul de primăvară. Şi am sărit. Brusc. În gol. Inima îmi bătea cu putere şi nu am înţeles niciodată ce resort mi-a împins picioarele, de unde atâta putere în aceşti muşchi întinşi prin purtarea tocurilor, aceşti muşchi laşi care venerează asfaltul şi blocurile înalte în care umbra mea se pierde printre claxoane de maşini şi înjurături în surdină. Pluteam lin, ca o pană, deşi înainte să sar, când mă pregăteam de această excursie eram convinsă că o să atârn în paraşuta ca un sac de porumb, prea grasă şi prea nevricoasă să manevrez mânerele corzilor falnicei mele ciuperci roşii, care mă purta acum peste platou, spre iarba mea mult visată, spre acea civilizaţie pierdută, închisă de timp între acele stânci imense şi fatale, dacă tocmai calitatea mea de sac de porumb nu mi-ar fi oferit greutatea necesară pentru o manevră la 45 de grade pe lângă vârful ascuţit al unui munte. Era sticlă curată acea piatră semeaţă de care am evitat să mă zdrobesc smucind grăbită corzile spre stânga unde era o piatră mai teşită, probabil bătută în cap de ploile aspre şi reci,unde piciorul meu a mângâiat pret de o clipă netezimea şi am ştiu că sunt salvată. Am chiuit înecându-mă cu aerul uscat ce-mi şi tăiase limba. Durerea de după mi-a născut o idee rapidă, În orice victorie e nevoie de putin sânge, altfel ai fi doar o copiliţă răsfăţată. M-am întrerupt când am atins pământul,mai repede decât calculasem acolo sus şi mult mai repede decât gândul meu pe care nu am mai apucat să îl termin. În faţa mea se întindeau la soare o mână de oase albite de timp. Îmi venea să cad în genunchi şi să venerez viaţa, tocmai fiindcă nimerisem printre aceste urme albe de om. Nu, nu era posibil să calc prin cimitir, aici odihneau ceilalti aventurieri, scurtaţi de descoperirea civilizaţiei pierdute prin furia cine ştie cărui zeu nemilos ce îşi păstorea conştiincios turma de oameni. După ce murim suntem oase, nu mai există sâni, nu mai există falus, nu mai există nimic după ce poţi deosebi clasa cu care te-a înzestrat natura. Apoi am ridicat ochii şi am văzut altarul. În faţa mea avionul s-a prăbuşit hăulind infernal şi coada sa a zdrobit cu dramatism altarul sacrificiilor umane pe a căror oase tocmai păşisem. S-au eliberat sufletele prinse sub pământ şi sângele meu a împroşcat iarba care a crescut mai verde,mai grasă mai ademenitoare.Cât de frumos şi de vie m-am simţit când visul s-a terminat şi parşuta mea roşie s-a desfăşurat sub palme, plapuma mea călduroasă cu care pe timpul nopţii am mai trăit o aventură.Astăzi sunt soră cu orice avion va survola cerul, astăzi simt iarba timidă sub tălpi şi curge sângele în propriile vene. Ce fericire ,sunt trează şi totuşi la noapte o să visez!