Cunosteam omenirea...si-am stiut ca sunt carari unde va trebui sa calc si sa scuip.Ciudata specie omenirea asta...vad din ce in ce mai putine caracteristici care sa nasca oameni.
Daca bate vantul si scrijeleste coaja de pin,pot toate conurile sa compenseze ranile de pe coaja?
Nu...e frumos cand oamenii vin si-ti intra in suflet,te iau ca si haina de ploi si apoi te arunca la gunoi.
Paranoica,colturi de strada umplute cu zambete...uitasem ca am promis ca nu mai cred in oameni,deci inca nu m-am invatat minte...totusi sunt din ce in ce mai aproape.
Am sa umblu si eu cu lumanarea in plina zi,sa caut suflete de oameni,nu spirite de gandaci.
Si linia mea de plutire se face funie...cate prapastii,mereu cu ochii dupa nori si cu picioarele in pamant.
Un comentariu:
M-a impresionat postarea aceasta. Este exact ce cred eu acum, insa niciodata nu am gandit-o in forma asta.
Frumoasa melodia.
Trimiteți un comentariu